Ce este bâlbâiala

Bâlbâiala este o tulburare de vorbire, în care fluxul vorbirii este perturbat de repetiţii involuntare şi de prelungiri de sunete, silabe, cuvinte sau fraze, şi involuntar pauze în care bâlbâitul nu este în măsură de a produce sunete.  Bâlbâială este termenul cel mai frecvent asociat cu repetiţia sunetelor involuntară, dar el cuprinde de asemenea, ezitări anormale înainte de a vorbi,  precum şi prelungirea anumitor sunete, de obicei vocale şi semivocale.

Bâlbâiala afectează fluența exprimării. Acesta începe în timpul copilăriei şi în unele cazuri durează pe tot parcursul vieţii. Tulburare se caracterizează prin întreruperi în producţia de sunete în vorbire, numite "disfluențe." Majoritatea oamenilor produc disfluențe scurte de timp în timp.

De exemplu, unele cuvinte sunt repetate, iar altele sunt precedate de "ăăă" sau "îîîî". Disfluențele nu sunt neapărat o problemă, cu toate acestea, pot împiedica comunicarea atunci cand o persoana produce prea multe.

În majoritatea cazurilor, balbaiala are un impact asupra a cel puţin unei activităţi de zi cu zi. Activităţile specifice care o persoană le consideră o provocare, variază în funcţie de persoană. Pentru unii oameni, dificultăţile de comunicare apar numai în timpul unor activităţi specifice, de exemplu, vorbitul la telefon sau vorbitul în fața unui grup mare. Pentru majoitatea celorlalte persoane, toate aceste dificultăți de comunicare apar într-o serie de activităţi casnice, la şcoală, sau de locul de muncă. Unii oameni își pot limita participarea la anumite activităţi. Astfel de "restricţii de participare", de multe ori apar, deoarece persoana este preocupată de modul în care alţii ar putea reacţiona la discursul disfluent. Alte persoane pot încerca să ascundă discursul lor disfluent prin rearanjarea cuvintelor în propoziţie lor (perifrază),prefăcându-se să uite ceea ce au vrut să spună, sau refuzând să vorbească. Alte persoane cred că sunt excluse de la participarea la anumite activităţi din cauza bâlbâielii.

În mod clar, asupra vieţii de zi cu zi, bâlbâiala afectatează modul în care persoana şi alţii reacţionează la această tulburare.

Severitatea bâlbâielii nu este constantă, nici în cazurile cele mai severe. Se observă o ameliorare drastică a fluenței atunci când persoana bâlbâită vorbește la unison cu un alt vorbitor, cand copiază discursul altuia, când vorbește în şoaptă, când cântă, sau atunci când vorbește cu animale de companie, copii mici, sau cu ea înşăşi. Situaţiile în care trebuie  vorbit în public, la telefon, sunt situații adesea foarte temute de către persoanele bâlbăite, şi rapoartele arată accentuarea bâlbâielii.

Tipurile bâlbâielii

1. Bâlbâiala clonică (primară), caracterizată prin repetarea explozivă, involuntară, a sunetelor sau a silabelor, a cărei apariție se datorează contracțiilor musculare de scurtă durată,  atunci cand se introduc cuvinte sau sunete parazite care se repetă de 2-3 ori, întrerupând cursivitatea vorbirii și dând discursului un aspect dezagreabil. Această tulburare il deranjează foarte tare pe bolnav, pentru ca-i creaza probleme la nivelul fonoarticulator, extralingvistic, respirator, precum și la nivel comportamental.

2. Balbaiala tonică, recunoscută prin faptul ca se întrerupe cursivitatea vorbirii printr-o încordare subită a organelor de emisie datorită declanșării spasmului muscular de lunga durată . Odata cu incetarea spasmului, cuvintele blocate anterior erup cu o mare explozie. În general cele doua forme se succed, în prima fază fiind prezent tipul clonic care se manifestă inconștient, urmat de cel tonic, moment în care persoana conștientizează defectul și face eforturi mari pentru a-l corecta.
În funcție de predominanța uneia din cele doua forme de manifestare, poate fi întalnită bâlbâiala clono-tonică sau tono-clonică.

3. Bâlbâiala fiziologică este forma specifică, ce debutează în jurul varstei de 3 ani, cand apar primele fraze, cand limbajul se organizează, iar copilul stabilește primele contacte în exteriorul mediului familial. Această perioada poate sa regreseze și apoi să dispară, în funcție de posibilitatile copilului de a-si dezvolta și organiza rapid limbajul. Corectarea bâlbâielii fiziologice se face odata cu maturizarea SNC (sistemului nervos central), a aparatului fonoarticulator, dezvoltării auzului ăi constiinței fonematice prin terapie logopedică.

4. Bâlbâiala primară se produce cand simptomele au caracter inconștient, iar vorbirea nu-i impune copilului un efort deosebit

5. Bâlbâiala secundară este atunci cand copilul iși conștientizează defectul și încercând sa-l mascheze iși administrează o suprasarcină musculară, care, nefiind sincronizată cu suflul respirator, produce blocajul , obținându-se astfel un cerc vicios.

Potrivit cercetărilor, 1% dintre copii suferă de balbism. Majoritatea sunt băieti, proporția fiind de trei băieti la o fată și debutează de obicei între 3-7 ani. Bâlbâiala nu trebuie confundată cu acea repetare a silabelor care este specifică inceputului vorbirii și care se deosebește de balbism prin faptul că uneori copilul repetă silabele, dar nu există tensiunea și presiunea specifice bâlbâielii.

Balbismul poate aparea și brusc, după un șoc emotional sau o situație cu impact psihologic.

În general, bâlbâiala poate apărea la copiii care au un fond de vulnerabilitate afectiv , la copiii introvertiți care au nevoie să se simtă înconjurați de afecțiune.

Bâlbâiala depinde de starea afectivă a copilului în momentul vorbirii și de conținutul discuției tensionate cu părinții, sau la școală, cu o persoană straină.

Bâlbâiala se amplifică atunci când copilului i se atrage atenția asupra deficienței de vorbire. Cu cat este de vârstă mai mare, conștientizează situația, iar jena il face să se balbaie și mai tare.

Neputința de a comunica ii afecteaza întreaga personalitate: se izolează, refuză sa vorbească, se teme sa vorbească, iar atunci cand o face se exprima incomplet.

Bâlbâiala nu este permanentă. Când copilul vorbeste într-o situație de calm, într-un mediu familiar, poate să nu se bâlbâie, tulburarea se accentuează atunci când este pus într-o situație neplacută, stresantă, sau vorbește cu o persoană straină, cand nu se simte în siguranță sau ii este teama.

Atunci cursivitatea exprimării este grav afectată, prin apariția unor blocaje iterative sau a unor spasme puternice, odată cu încercarea de rostire a primelor silabe din propoziții, sintagme sau chiar în cadrul unor cuvinte.

Considerată o tulburare a controlului motor al vorbirii, în care inlănțuirea succesivă a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza după modelul firesc și expresiv al unei limbi, în starea actuală a cercetărilor cu privire la originea ei, bâlbâiala, fie ea fiziologică, lingvistică sau psihologică ținând de subiect sau de mediul său a starnit multe controverse.

Astfel, accentul pus pe factorii psihosociali și interacțiunile dintre copil și familia sa pentru prevenirea bâlbâielii și intervenția precoce se justifică doar daca relațiile dintre diverse variabile reținute, dezvoltarea tulburării și ceea ce o menține sunt examinate pentru un copil în particular și nu în termeni de explicații necesare și suficiente predeterminate care ar trebui căutate în familie.

De obicei trei copii din patru la varsta adolescenței își revin, dar nu se știe exact care sunt factorii care contribuie la rezolvarea problemei.

Doar intervenția precoce și-a confirmat valoarea. Cu cât părinții iau în considerare tulburarea copilului mai din timp și ajung mai repede la specialist, cu atât șansele de dispariție a bâlbâielii sunt mai mari.

Întalnirea cu parinții copilului constituie un punct de plecare pentru logoped, care, ca sa poată acționa trebuie sa depisteze cauzele bâlbaielii. Acestea pot fi:

• imitarea de către copiii mici a unor persoane care prezintă această tulburare;
• bilingvismul;
• diferite traume psihice;
• stresul determinat de anumite emoții, șoc, sperieturi, spaime, deprimare afectivă, frustare, etc;
• tulburări ale respirației;
• factori de natură ereditară;
• măsuri educative greșite;
• observații dojenitoare asupra deficiențelor de vorbire;
• pedepse severe administrate copiilor ce se balbaiau în anumite situații;
• ironia prin luarea în râs și imitarea celui balbait pentru a-l determina sa se exprime corect;
• obligarea unui copil să vorbească în fața unor străini de care se jenează;
• nemulțumirea mamei pentru acțiunile copilului;
• dezaprobarea și critica severă pentru cea mai mică greseală;
• observații cu ton ridicat, țiparea la copil;
• hiperprotejarea copilului;
• labilitate emotivă;
• conflicte generate de neînțelegerile între părinți, între părinti și copii;
• familii dezorganizate.

Numeroase studii au ajuns la concluzia că factorul genetic este o componentă recunoscută care intră în apariția bâlbâielii.

Studiile asupra familiilor au dovedit că prezența unei rude bâlbâite de gradul întâi multiplică cu doi sau trei riscul de a fi bâlbâit.

Un studiu recent al lui Webster (1991) a stabilit pe o populație de 169 de persoane atinse de bâlbâiala, că în 66% din cazuri există în familia lor o rudă bâlbâită. Celelalte familii aveau mai mult tendința să vorbescă de un eveniment traumatizant specific ca fiind cauza bâlbâielii.

În 1993 și Ambroze care a facut un studiu pe 69 de subiecti de vârsta preșcolară, a arătat că un copil care începe să se bâlbâie are o probabilitate egala cu 42% să aibă o persoană bâlbâită în familia sa directă și 72 % printre membrii familiei lărgite. Prezentă altui membru din familie care este și el bâlbâit nu constituie probă absolută ca pentru ruda lui e vorba despre o legatura genetică.

Riscul tulburării este legat și de sex. Înainte de patru, ani numărul fetelor și al baieților care încep să se bâlbâie sunt egale, dar fetele se corecteză mai repede din motive neexplicate.

In 1984 , Kidd arăta că dacă balbaiala ar putea avea origini în familie, severitatea bâlbâielii nu poate avea aceeasi cauză pentru că persoanele cu balbaială severa nu au mai multe rude bâlbâite printre rudele lor decat cele moderat bâlbâite.

Studiul a mai arătat că membrii familiei unei femei bâlbaite nu sunt mai des afectați de această tulburare decât ai unui bărbat bâlbâit.

Cei care sufereau de această tulburare erau mai numeroși în cazul rudelor de gradul 1 decât în cazul celor mai îndepărtate.

Faptul că bâlbâiala poate fi ereditară este o idee incontestabilă, deși nu au fost desemnate anumite gene responsabile tulburării.

Datele genetice existente nu explică totul și este aceptată ideea că factori multipli, în special ai mediului înconjurător sunt la originea unei asemenea tulburări .

Studiile asupra gemenilor au permis studierea variației fenotipului care ar putea fi atribuită unuia sau mai multor factori genetici.

În 1991, Howie demonstra prin studiul sau asupra gemenilor din care cel putin unul din doi era bâlbâit, ca la gemenii homozigoti 58-63 % dintre perechi erau bâlbâite, în timp ce în cazul gemenilor heterozigoti, procentajul era de 13-19%. Un studiu recent al lui Andrews(1991) asupra unei populații de 3810 perechi de gemeni australieni adulți da un procentaj de 1,9% persoane bâlbâite, 3,2% bărbați și 1,2% femei. Deci incidenta balbaielii nu este mai ridicată la gemeni decat la restul populației. Printre gemenii monozigoti (N=50 de perechi ) 20% erau ambii bâlbâiți. Printre gemenii heterozigoti dar de acelasi sex (N=85 de perechi) doar 3% prezentau această tulburare. Probabilitatea de a fi bâlbâit aidoma fratelui geaman este multiplicată cu sapte daca perechea este monozigotă în raport cu o pereche heterozigotă. Andrews atribuie 71% din variante între cele doua populații factorului genetic, față de 29% atribuiți factorilor de mediu înconjurător nefamiliali.

Instalarea balbaielii se judecă prin referire la studiile care se fac asupra fluenței și deci și a disfluențelor oricărui copil.

Termenul de fluiditate caracterizează ceea ce curge cu ușurință, dar cuvantul fluență de origine engleză ilustrează mai bine fenomenele a caror percepție permite să spunem ca un anumit enunt este fluent, altul disfluent: linia de demarcație între vorbire fluentă și vorbire bâlbâită este dificil de trasat în mod obiectiv.

Fluența este definită în general de debit, ritm, absența unui efort laringeal sau de articulație si, în special de continuitatea vorbirii.

Vorbirea este considerată în mod normal fluentă atat timp cat nu apar în mod obișnuit ezitări, opriri sau repetiții.

Conform lui Johnson ( 1959) si Yairi (1982) vorbirea la adult poate conține pana la 5% disfluențe între cuvinte ( repetiții de segmente de fraze sau de cuvinte și de interjecții ) dar nu mai mult de 1% disfuențe în interiorul cuvântului însuăi (repetiții de forme sau de silabe, prelungiri sau rupturi de cuvânt).

Daca aceste disfluențe apar, ele trebuie să fie scurte, fără efort și să nu interfereze în comunicare, impiedicând transmiterea mesajului. Frecvența disfluențelor și elementele de limbaj pe care ele le altereazp sunt criterii reținute pentru a judeca severitatea riscului la care este supus copilul.

Între 40 –80% dintre copii bâlbâțti nu mai suferă de această afecțiune la adolescență, dar pentru ca procentul celor rezolvați să crească, se insistă asupra necesității imperative a intervenției precoce.

Momentul intervenției este gândit diferit de clinicieni. Astfel Conture (1990) susține că un copil trebuie luat sub observație atunci cand 25% din cuvinte prezintă prelungiri din totalul de disfluențe; cand sunt prezente accese de repetiții ale fenomenului sau ale silabei primului cuvânt ; când copilul a pierdut contactul vizual mai mult de 50% din timpul comunicării.

În conceptia lui Paxton (1993) un copil prezintă riscul de a fi bâlbâit, daca din totalul cuvintelor 9% sunt bâlbâieli, cu mișcări însoțitoare uneori și o anumită conștiință a tulburării,  prelungiri > 2 secunde. În situația în care are mai mult de 10% bâlbâieli, face efort pentru a începe repetiția > 3 , prelungiri > 2 secunde, conștiință accentuată a tulburarii , prezentă reacțiilor de evitare și a gesturilor însoțitoare, copilul prezintă un risc major de a deveni bâlbâit.

Adesea părinții rectionează în sensul invers celui care ar putea sa-l ajute pe copil și atunci copilul resimte o presiune, atât temporală cât și afectivă care-i va spori dificultatea. Mai mult chiar, sunt situatii cand părinții sunt vinovați prin comportamentul lor provocand bâlbâiala copiilor. Astfel Riley (1983) a ajuns la concluzia ca 53% din familiile care aveau un copil balbait aveau urmatoarele comportamente :

• conversația se desfășura într-un ritm rapid;
• pauzele între replici erau insuficiente, astfel încat copilul nu-și putea organiza gândurile;
• întreruperea copilului cand acesta se străduia să vorbească;
• erau nerabdători să afle raspunsul copilului

Bibliografie:

http://en.wikipedia.org/wiki/Stuttering
Anne- Marie Simon –Consiliere Parentală , Editura Polirom , 2004
Georgeta Burlea, Marin Burlea (coordonatori) , Dicționar explicativ de logopedie editura Sedcom Libris , Iași , 2004
Paul Popescu Neveanu , Dicționar de psihologie , Combinatul Poligrafic "Casa Scânteii", București , 1978.