Bâlbâiala poate fi învinsă

E o suferinţă extrem de neplăcută, care de multe ori complexează persoana şi chiar provoacă insuccese sau lipsa unei integrări armonioase în societate. Bâlbâiala sau balbismul, în termeni medicali, este întâlnită suficient de frecvent în rândurile copiilor, dar şi adulţilor, prezentând o problemă medicală încă în studiu.

 

Ce înţelegem prin balbism?

    Prin balbism (bâlbâială) înţelegem o tulburare a vorbirii în care unele silabe din cuvânt sunt repetate sau pacientul în general nu poate începe cuvântul, de parcă s-ar bloca.

    În primul caz, vorbim despre balbism repetitiv (bâlbâiala repetitivă). În cel de-al doilea caz, vorbim despre balbism exploziv (bâlbâiala explozivă).

    Balbismul se întâlneşte la aproximativ unu la sută dintre copii, în majoritate băieţi.

    Din fericire, nu este o tulburare a vorbirii permanentă, ci intermitentă, existând perioade când copilul poate vorbi liber şi corect. Boala se accentuează atunci când se declanşează emoţiile, frica, stresurile psihice de orice gen şi se atenuează sau dispare atunci când emoţiile sunt mai uşor controlate. Balbismul este deseori însoţit de diverse mişcări motorii: crisparea feţei, ticuri sau gesturi variabile mai mult sau mai puţin stereotipe ale feţei, mâinilor sau membrelor inferioare. De asemenea, în balbism se mai pot asocia manifestări vegetative (înroşirea obrajilor, transpiraţia mâinilor etc.).

Cauze incerte

    A fost remarcată apariţia acestuia la copii după un stres emoţional de proporţii (spaimă, pierderea unei persoane apropiate, martor al unei scene violente). Această remarcă nu este însă întotdeauna valabilă. Incidenţa sa familială (frecvenţa cu care se întâlneşte în aceeaşi familie) este estimată între 30 şi 35 la sută din cazuri. Această observaţie a dus la incriminarea unui factor ereditar.

    Balbismul survine la copil în timpul perioadei de achiziţionare a vorbirii şi limbajului, în general între 18 luni şi 9 ani. Apariţia sa se face, de obicei, în mod insidios (treptat), întinzându-se pe mai multe săptămâni sau mai multe luni, părinţii observând la început că tulburarea este episodică (copilul se bâlbâie atunci când se află în faze de excitaţie sau de stres ori atunci când se grăbeşte să comunice). Ulterior, tulburarea poate deveni cronică. Copilul se poate bâlbâi aproape mereu în cazurile mai grave, în cadrul emoţiilor fiind aproape imposibil de a-i înţelege spusele. Cu cât este mai accentuat defectul de vorbire, cu atât mai multe semne asociate se vor observa (gesturi, mimică stereotipă). În plus, un sfert din copiii bâlbâiţi prezintă în paralel o întârziere în dezvoltarea vorbirii şi a limbajului.

    Balbismul în sine, atunci când este de durată, generează un mare număr de reacţii emoţionale consecutive sentimentului de a fi incapabil să vorbească în mod corect. Bâlbâitul poate fi autoîntreţinut prin teama de a se bâlbâi.

Tratamentul trebuie început cât mai precoce

    Esenţa tratamentului constă în reeducarea ortofonică („orthos” – corect, „phonos” – sunet). Logopedului îi revine sarcina de a „reimplanta” corectitudinea pronunţiei la copil. Această metodă pare în mod particular indicată şi eficace în balbismul copilului de vârstă mică. Ea se impune cu atât mai mult când balbismului i se adaugă o întârziere în vorbire şi limbaj. Condiţia esenţială a succesului acestui tratament este încrederea copilului în logoped. Acesta nu trebuie să îi inspire frică sau alte emoţii negative. Logopedul va alege din diversitatea de tehnici de reeducare ortofonică pe cea mai adaptată la vârsta şi la comportamentul fiecărui copil. Tratamentul este unul de durată şi implică multă răbdare şi din partea părinţilor.

    Părinţii nu trebuie să scoată în evidenţă fenomenul la copil cu fraze de genul „Vai, iarăşi te bâlbâi” sau, şi mai grav, să-l certe. Astfel de „tactici” nu fac decât să înrădăcineze şi mai mult complexul de a nu vorbi corect, declanşându-se un soi de cerc vicios pe care copilul nu va mai avea nici o şansă de a-l rupe. De asemenea, se recomandă părinţilor să nu repete cuvintele copilului care începe să vorbească, cu scopul de a nu favoriza repetările şi de a nu fixa fenomenul.

Pentru forme mai grave

    De câţiva ani s-au dezvoltat şi alte tehnici terapeutice, cum ar fi psihoterapia comportamentală şi psihanaliza, care se adresează mai degrabă copilului mare, copilului care a cunoscut descurajarea, ruşinea, dificultăţile de afirmare din cauza bâlbâielii sale. Psihoterapiile de tip psihanalitic dau rezultate în cazurile în care predomină o suferinţă psihologică, în general în formele considerate a fi mai grave.

    În formele severe pot fi uneori prescrise unele medicamente. De menţionat faptul că aproximativ 80 la sută dintre copiii atinşi de balbism se vindecă spontan, şi aceasta înaintea vârstei de 16 ani.

    Copilul la care vorbirea se instalează tardiv şi cu dificultate trebuie prezentat cât mai repede posibil logopedului. Corijarea acestor stări poate preveni apariţia balbismului pe viitor.